„Cronica veche”, nr. 1(12), 2012

Citește nr. 1 (12) aici: Cronica veche nr. 1(12) 2012

Suplimentul de artă editat de Galeriile DANA: „Ars Longa” nr. 2

Anunțuri

One response to “„Cronica veche”, nr. 1(12), 2012

  • Johann

    Stimată Redacţie Cronica Veche,
    Numele meu este Johann, timişorean în origini şi suflet şi vă scriu pentru a-mi cere dreptul la replică vizavi de un articol apărut în numărul 1(12)/2012, anume articolul domnului Mircea Morariu „Un Teatru în care se întâmplă evenimente”.
    Nu mică mi-a fost mirarea când răsfoind publicaţia dumneavoastră mi-au căzut ochii pe acest articol care vorbeşte despre o instituţie istorică a Timişoarei. Spun istorică şi subliniez aceasta pentru că ea a fost şi sperăm să fie din nou, un centru al culturii şi identităţii germanilor din tot Banatul. Articolul susmenţionat, însă, prin tonul lui elogios, pune sare pe rana din sufletul multora care, asemeni mie, iubesc acest Teatru German.
    Recunosc aici, în faţa dumneavoastră, că nu sunt un erou ci un biet suflet rătăcit în lume pentru a căuta un trai mai bun. Am părăsit oraşul meu natal în urmă cu ceva ani dar gândul mi-a rămas mereu la el. Am căutat să înlocuiesc Teatrul German din Timişoara cu alte teatre din Tübingen, Stuttgart sau München şi mi-a tresărit inima când, cu mult timp în urmă, am reuşit să revăd trupa teatrului în Ulm, pe scenă jucând două grandioase actriţe timişorene Ildiko Zamfirescu şi Ida Gaza. Cu această emoţionantă amintire, încă vie în suflet, m-am reîntors pe meleagurile natale numai pentru a descoperi ruina a ceea ce a fost cândva sufletul şvabilor din Banat – Teatrul German.
    Într-adevăr,”… un fenomen oarecum bizar”, mi s-a întâmplat când am citit programul lunii ianuarie 2012. Dintre cele câteva reprezentaţii răsfirate pe un „flyer” colorat am ales să vizionez piesa Mountainbikerii în regia lui Radu Alexandru Nica şi am păşit în sala unde am fost, într-adevăr întâmpinat de un decor monumental care mi-a tăiat respiraţia. Aşteptarea piesei, însă, nu a durat mult; cei câţiva spectatori rătăciţi în sala teatrului s-au aşezat rapid iar actorii au început să se zbată cu toată forţa pe care au putut-o aduna pe cuvintele textului lui Volker Schmidt pentru a umple golul din rândurile spectatorilor şi a ne face să credem că lumea pe care tocmai o crează în faţa noastră, o lume în care nefericirea se naşte din prea mult bine, e în concordanţă cu realitatea de la poarta teatrului unde pensionarii îşi strigă disperarea de a nu putea supravieţui în condiţiile mizeriei şi a neajunsurilor.
    Acelaşi sentiment bizar l-am avut şi cu două zile înainte, la vizionarea piesei Don Carlos în regia lui Alexander Hausvater. Aici un spectacol magnific mi s-a deschis în faţa ochilor: un Schiller rescris, trunchiat dar coerent jucat de actori dedicaţi, exceptionali. Am recunoscut-o pe Dana Borteanu care din primele minute a facut, prin cântecul ei, ca inima să îmi pulseze în ritmul spectacolului, ceilalţi actori minunaţi şi-au deschis sufletul mistuiţi de drama lor în faţa noastră, a celor maxim 30 de spectatori, şi au făcut ca aplauzele noastre, din păcate anemice datorită numărului mare de scaune goale din sală, să îi cheme la rampă de cel putin cinci ori.
    În rest, un mare zid al tăcerii înconjoară Teatrul German. Dorind să aflu mai multe m-am izbit de un timid „… nu ştim” din partea doamnei drăguţe de la casierie ca răspuns la întrebările mele care sunt următoarele premiere, când, se pot cumpăra oare bilete… etc. Absenţa de la spectacole domnilor directori sau a oricui în măsură să mă lumineze şi răspunsurile timide, puţin speriate ale angajaţilor mi-au dat un sentiment de claustrofobie. Ulterior am aflat de existenţa unei premire pentru copii: ” Hänsel şi Gretel ” în regia Simonei Vintilă, apoi din alte surse am aflat de succesul în Statele Unite a unui actor cunoscut de la Teatrul German, Boris Gaza pe care îl credeam plecat deja având în vedere că pe lista distribuţiilor apar aceleaşi cateva nume de actori tineri. Aşadar despre un excelent aparat PR – nici nu poate fi vorba în condiţiile acestea în care timişorenii de rând au uitat că în oraşul lor există un teatru ce se numeşte Teatrul German şi care cândva juca pentru ei: români, germani, maghiari.
    Stimată echipă redacţională vă rog, deci, în numele tuturor celor care simt ca mine vizavi de acest teatru, să ne publicaţi răspunsul căci poate aşa putem comunica conducerii intituţiei că vrem ca acest teatru drag nouă să renască la ceea ce a fost cândva, dar să o facă cu adevărat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: